Istoria administrativă a comunei


În secolul al XIX-lea toate cele trei sate au aparţinut de plasa Văii Ierului din judeţul Bihor. La sfârşitul secolului prin despărţirea plaselor Săcuieni şi Valea lui Mihai, Cherechiu şi Târguşor au fost cuprinse la plasa Săcuieni, iar Cheşereu la plasa Valea lui Mihai.

În secolul al XIX-lea noua stăpânire a păstrat sistemul de plasă încă o perioad ă de vreme. Astfel în 1920, prima dată cu transcriere fonetică  Cherechiul mic  şi  Asonvaşar , Cherechiu şi Târguşor, au rămas la  plasa Săcheihid , iar Cheşereu pe nume  Chişireu  a rămas la  plasa Mihaifalău .

În 1925 partea cea mai nordică a judeţului: plasa Valea lui Mihai a fost anexată la judeţul Sălaj, astfel în 1930 Cherechiu şi Târguşor sunt trecuţi pe numele lor românesc de astăzi la plasa Săcuieni din judeţul Bihor, iar Cheşereu la plasa Valea lui Mihai din judeţul Sălaj.

Această despărţire a plaselor a rămas aceeaşi şi de-a lungul celor patru ani de stăpânire maghiară, Cheşereu aparţinea de Valea lui Mihai, dar nu numai din punctul de vedere al plasei dar şi din punct de vedere economic. Construirea drumului planificat, care trece prin Cheşereu spre Valea lui Mihai a fost anulată, astfel cauzând izolarea satului (este ocolit de calea ferată şi de şosea) şi transformarea lui în comună.

În 1950 a încetat sistemul judeţelor şi este schimbat de sistemul regiunilor şi raioanelor. În această perioada plasa Valea lui Mihai este desfiinţată, iar în partea nordică a judeţului Bihor este înfiinţat raionul Săcuieni, care cuprindea Cherechiu cu Târguşor, iar Cheşereul individual.

Din 1952 judeţul Bihor aparţinea prima dată de Regiunea Oradea, iar din 1956 a devenit o parte din Regiunea Crişana.

În 1961 raionul Săcuieni desfiinţat este anexat la Marghita. În 1966 comuna Cherechiu, alcătuită din Cherechiu şi Târguşor, respectiv comuna Cheşereu de sine stătătoare aparţin de raionul Marghita.

În 1968 după reforma administrativă, nu numai sistemul judeţelor este reînfiinţat, dar şi Cheşereu este anexat la comuna Cherechiu.

Istoria Târguşorului


După descălecare neamul Gutkeled venit de dincolo de Dunăre s-a aşezat pe Valea Ierului. Între Săcuieni şi Târguşor neamul Hont Pázmány a primit terenuri mai mici. Majoritatea terenurillor de pe Valea Ierului nu sunt împărţite, au rămas ca proprietate regală, printre acestea un loc important au avut satele din proprietatea reginei: Târguşor, Sălacea, Buduslău, Vaşad şi Pişcolt.

Numele vechi a Târguşorului conform înregistrărilor istorice a fost Boldog-Asszony-Vására, dar este cunoscut şi varianta Asszonyharcz. După extinderea religiei reformate adjectivul Boldog a dispărut. Numele şi-a primit după târgul lui şi după regina- proprietara lui.

Localităţile numite după Boldogasszony au primit sufixul  falva, dar au mai existat şi alte forme ca

telke, sau -(egy)háza. Sufixul de  vására este folosit numai în cazul lui Asszonyvására (Târguşor), dar ca prefix este cunoscut în numele bisericii şi a localităţii Vásárboldogasszony din judeţul Alba.

Datele cele mai vechi despre Târguşor sunt cunoscute dintr-o diplomă transcrisă de mai multe ori, care provine din anii 1203/1342/1356/1477, în care este menţionat ca Foro Reginae, Forum Reginae în cazul nominativ, adică  târgul reginei . Această denumire latină de localitate, are originea în cuvântul alan  doamnă  care arată semnificaţia  doamnă, stăpână  din timpul lui Árpád. În înregistrările bisericeşti putem găsi şi alte denumiri latine ca şi: Forum Virginis, Forum Dominae.

Toate numele de localităţi în care se găseşte cuvântul  asszony  ( doamnă ) ca şi Asszonyfalva, Asszonylaka, Asszonynépe, Asszonytelek, Asszonypataka etc. au fost în legătură cu propreitatea reginei pe timpul în care s-au format.

În Transilvania mai sunt astfel de localităţi şi astăzi în numele cărora se găseşte sufixul  vásár, care se referă la numele proprietarului localităţii. Astfel de localitate este Balavásár (Bălăuşeri) (1325 Balavasara; 1482 Balawasar) la nord-vest de Sighişoara, sau Sárvásár (Şaula) (1391 Saluasara; 1399 Salwasara; 1666 Sárvasara) lângă Hunedoara.

Datorită vamei Târguşor a fost cea mai importantă comună din regiune în secolul 13-lea, de aceea regele când a dăruit vamele de târg din Bihor, Békés şi Zaránd bisericii din Oradea, vama de aici a rămas tot în proprietatea lui.

Numele lui Târguşor a evoluat de-a lungul istoriei în felul următor, până ce şi-a gâştigat forma de azi: 1203 Forum Reginae; 1268 Ahzunwasara; 1272-1290 Azunvasara; 1332-1337 Assumhari (=Azzunvasari); 1357 Azunvasara; 1435 Azzonwasara; 1598 Azzonivasara; 1614 Asszonvására; 1692 Aszszony Vására / Alzson Vassary; 1773 Aszszony-Vására; 1808 Asszonyvására; 1828 Asszony Vására; 1851 Asszonyvására; 1863-1890 Asszonyvásár; 1913 Asszonyvására; 1944 Asszonyvására (Târguşor).

Odinioară, comuna nu a fost pe locul lui de azi, ci pe cele două părţi ale drumului care ducea la Săcuieni,  dincoace de Ier , zon ă care a fost numită  Malomgáttő  (Barajul de moară, pentru că pe locul acela a fost o moară pe Ier) şi  Kenderszer  (câmpul de cânepă). Satul cel vechi a avut două străzi: una spre Kengyelér, şi cealaltă spre satul prezent. Mai târziu acest sat vechi a fost numit Locul-pustiu. Pe locul acesta vechi a fost biserica reformaţilor până în secolul al XVII-lea, şi desigur şi sanctuarul medieval.  Dincolo de Ier  a fost cândva o cetate de pământ.

Înainte de intrarea tătarilor în 1241   care au distrus satul   paznici şi pândari regali au locuit aici. În 1268 regele Béla al IV-lea decide în cazul proprietăţii, că partea nordică care era a pândarilor regali (preconum) decedaţi să fie a paznicului Marcell, partea cea sudică, care a fost paznicilor regali (tauarnicorum) a fost dăruit paznicului Jakab.

Conform tradiţiei, locuitorii care au spravieţuit şi-au găsit adăpost între mlaştini şi pe la  Aggpince  Pivniţele vechi. Pentru un timp scurt satul a locuit şi pe  terenul Kopasz  (Pustiu), până ce locul nu a fost monopolizat de biserica din Premontrei. Din cauza distrugerii tătarilor satul s-a retras în căldarea văii.

Satul prezent, terra Ahsunvasara, a fost construit pe locul de astăzi în anul 1268.

Regele László al IV-lea care şi-a petrecut timpul aici de multe ori, între 1272- 1290 a emis mai multe documente pe acest loc, printre altele şi acela în care declară infideliateta lui Dorogfi Miklós, stăpânul Diosigului.

În secolul al XIV-lea preotul bisericii este menţionat în registrul zeciuielii papale. În 1336 şi 1337 preotul plăteşte doar 4-4 gologani ca zeciuială papală, sumă care în situaţia de atunci însemna un sat de mărime mică-mijlocie.

În 1436 numele maghiare Blasi şi Fekete sunt mai răspândite. Catalogul iobagilor rămase nouă dă dovada că locuitorii întotdeauna au fost maghiari.

În 1461 sunt menţionate numele Adam, Achady, Bartha, Bodogh, Chokaly, Domby, Fanckikay, Feyer, Fekethe, Kerekes, Keresy, Koly, Magas, Pap, Parlaghy, Zabop. Zewch, Zenay sunt de origine maghiară, iar Braxe, Fistulator, Mod, Pastor, Sutor, Thoth de origine nesigură.

Conform înregistrărilor din starea civilă a bisericii religia reformată a î nceput să se răspândească deja după urgia de la Mohács (1526). În 1552 parohia catolică s-a desfiinţat, şi numai în 1784 este înfiinţată din nou.

În 1552 Târguşor a fost alcătuit din 26 de parcele ale iobagilor, şi a fost proprietatea capitlu a lui Ştefan cel Sfânt. În registrul de decimă din 1569, 24 de iobagi maghiari sunt înregistraţi ca locuitori, şi are deja proprietar lumesc: Salgay Bálint. Nume de familie de origine maghiară sunt: Balassy, Chatho, Chjonthos, Dersy, Fekethe, Gal, Hegy, Kerekes, Cristoph, Lawas, Nagj, Oswald, Pap, Peley, Peel. În 1570 ne întâlnim deja şi cu nişte nume maghiare noi: Dombay, Eles, Jakab, Kathona, Kerek, Pal, Petes, Sos, Zabo, Zwcz, Vylaky.

În 1582 Târguşor a fost dăruit lui Fráter I. Pál de către voievodul Báthory István. În jurul anului 1600 Fráter István îşi construieşte un castel, care mai târziu înainte de 1848 împreună cu proprietatea va fi dăruită de Fráter IX. Pál (1807-1867) notarul şef al comitatului Bihor ordinului din Premontrei. Pe lângă castelul ruinat din Târguşor case Fráter sunt şi la Şimian, Galoşpetreu şi Ciutelec.

În 1609 voievodul Báthori Gábor dăruieşte lui Nagymaróthy Komornyik János proprietatea din Târguşor.

Voievodul I-ul Rákóczi György (1630-1648) a fost iubitor de pescuit:  Lângă Târguşor un lac, alimentat de un pârâiaş mic, a fost format pentru creşterea morunului .

Din cauza luptelor cu turcii şi prădarea soldaţilor sate întregi au fost arse şi depopulate. În recensământul din 1692 Târguşor a fost înregistrat timp de 8 ani ca nelocuit. Pe atunci proprietarul satului pustiu a fost Nádaskay Ferenc, care a vândut jumătate din sat la Buti Ferenc vicecomite, partea cealaltă la Szántó Ferenc.

În 1725, 23 de familii au locuit în el. În 1720 toţi locuitorii erau iobagi maghiari.

Recensământele nobililor din 1740-1770 menţionează numele lui Paulus Nagy, Andreas Nagy, Petrus Nagy şi Samuel Nagy.

Recensământul din 1770 a înregistrat pe 16 7/8 terenuri 79 de iobagi liberi, 1 iobag liber cu teren extravilan, 48 jeleri liberi, 8 jeleri fără casă.

În 1774 este înfiinţată şcoala primară romano-catolică, iar în 1784 parohia.

În 1784 la primul recensământ din Ungaria au fost înregistraţi la 207 de gospodării 1144 locuitori, din care între bărbaţi 2 preoţi, 11 de nobili, 67 de ţărani, 76 moştenitor de cetăţean sau ţăran, 147 jeleri.

În 1790 este construită biserica reformată de azi.

În 1828 Târguşor are 194 de gospodării în care 1168 de locuitori.

Pe timpul luptei pentru libertate din 1848-49 locuitorii din Târguşor au dat 38 de cămăşi, 41 de pantofi, 3 cearşafuri, 50 de prosoape şi 5 ½ şing de pânză pentru honvezi. Kuthy Sándor preotul reformat din Târguşor, partizan al revoluţiei a fost protopopul diecezii de pe Valea Ierului.

În Dicţionarul geografic a lui Fényes Elek din 1851 satul figurează pe numele Târguşor. În 1877 registrul localităţilor menţionează 911 de reformaţi şi 125 de catolici.

În 1895 ordinul din Premontrei construieşte o biserică în Târguşor.

În 1850 are 1280 de locuitori, în 1857 1062, în 1870 1076, în 1880 1093, în 1890 1135, în 1900 1186, în 1901 1197. În 1900 doar 13 dintre louitori nu sunt maghiari. În 1930 numărul locuitorilor scade sub o mie de persoane.

Istoria lui Cheşereu


Pe teritoriul lui Cheşereu se găsesc mai multe zăcăminte archeologice din antichitate şi din epoca primitivă: unelte din epoca de piatră, cimitir de urne şi zăcăminte de depozite din epoca de bronz, urmele cetăţii de pământ şi ale localităţii, zăcăminte din epoca romană, zăcăminte de mormânt a grupurilor sarmata, got, gepida şi avar.

Valea Ierului este un teritoriu locuit deja din epoca lui Árpád, Cheşereu   conform unor presupuneri   este locuit numai de aproximativ 4000 de ani.

Numele lui Cheşereu este prima dată menţionată în 1215 în forma de Quesereu în Regestrum orădean (VarReg 141.). În timpul acesta este domiciliul lui Lőrinc ("Laurentius de villa Quesereu") şi proprietate regală.

De-a lungul istoriei numele satului s-a schimbat în felul următor: 1215   Quesereu; 1236   Kueserev; 1284   Keseru; 1291-94   villa Keseru; 1307   Keserew; 1310   villa Keserew, Kesereu; 1323   Kezereu; 1332   villa Keseres; 1337   villa Keserev; 1355   Kesereu; 1400   Keserew; 1435   Keserew; 1598   Kesereő; 1692   Kesserű, Keszerü, Kessery; 1773   Er-Kesserű; 1808   Keserü (Ér-); 1828   Ér Kesserü; 1839   Ér-Keserü; 1851   Ér-Keserű; 1893   Ér-Keserü; 1900   Ér-Keserű; 1913   Érkeserű; 1944   Érkeserű (Cheşereu).

Numele provine din cuvintele " kis erű ", astfel originea numelui din cuvântul apă " keserű " (arteziană) este mai puţin probabilă. Originea din cuvintele Kis-Ér , Kis-Erű este mai verosimil, deoarece înainte de cuceririle tătarilor în hotarul lui Cherechiu a existat un sat numit Nagy-Ér, cu care numele i-a fost similar. Nume asemănătoare au avut nişte aşezări din evul mediu: pustiul numit Keserű, care s-a pierit în evul mediu, aşezat la vest de Derecske, şi satul Keserűtelek la nord-vest de Kalocsa.

Botezătorii Cheşereului au fost cu mare siguranţă maghiari, în timp ce numele localităţilor din vecinătate sunt de origine slavă, ca şi la: Sălacea, Buduslău, Tarcea, Şimian, Voievozi, Şilindru, Ciocaia, Léta, Bagamér.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea regele Béla al IV-lea a dăruit Cheşereu la acel Petur de Kueserev din neamul Osl, care a fost menţionat în comitetul trimis pentru a recupera proprietăţile regale dăruite de tatăl lui în 1236, în funcţia de judecător pentru reluarea proprietăţilor cetăţii. În Dicţionarul Geografic a lui Fényes Elek el este menţionat pe numele Keserűi Péter, a cărui nume probabil vine din numele proprietăţii acestuia.

Din 1284 Cheşereu a fost în proprietatea familiei Keserű din neamul Osl. Neamul Osl a venit pe la 1230 în Bihor de pe dincolo de Dunăre, un membru devenind episcopul Benedek în Oradea între 1231-1242. Pe vremea aceea, în 1284 a fost în proprietatea lui Miklós fiul lui Lampertus şi Miklós fiul lui András.

Sub cuceririle tătarilor, conform tradiţiei, satul a fost în partea numită Faluhely pe Nagysziget, locuitorii din sat au fugit de inamic în pădurea acesta înconjurată de trestie. Dar zăcămintele arheologice nu dovedesc acest lucru. Comuna distrusă a fost construită pe locul de astăzi, partea cea mai veche fiind Tökmata .

Pe timpul regelui Nagy Lajos (1342 1382) şi episcopia din Oradea a primit o parte din ea. Este posibil ca pe dealul numit Püspökdomb a fost o capelă înconjurată de cimitir. Pe deasupra dealului Püspök-halom au fost găsite rămăşitele unei capele din secolul 14-lea (probabil s-a ars)   şi acestea găsite la explorarea lui Andrássy Ernő. În afara clădirii s-au mai găsit un mormânt din stejar cu un schelet de femeie, având în gură cu un denar argint al regelui Nagy Lajos (1342-1382).

În 1350 Cheşereu este declarat oraş ca şi Satu Mare şi Sălacea.

După ce a dispărut neamul Osl, în 1336 meşterul Jakcs a primit comuna ca un cadou al regelui, aminitirea lui sau al urmaşilor lui este purtată şi de dealul Jakacsi.

Biserica din evul mediu a fost una mai mică. În secolul 13-lea (1291-94) zeciuiala episcopală a fost doar de 10 kepi, şi acela plătită numai de a doua oară. Fiind o biserică mai mică nu plăteşte nici taxa preotească şi nici pomană nu dă. De-alungul secolului al XIV-lea a fost numai un sat de mărime medie. După ce în 1332 este rânduit colectarea zeciuielii papale a veniturilor bisericeşti, în 1333 preotul Péter, în 1336 şi 1337 preotul Mátyás plăteşte 6-6 gogolani ca zeciuială papală   în timp ce majoritatea preoţiei provinciale a plătit între 2 şi 9 gogolani.

În 1436 au existat următoarele nume de origine maghiară: Balogh, Beches (Békési), Zathmary (Szathmáry).

În 1459 nume maghiare au fost: Adony, Almosdy, Balogh, Borzay, Beulchy (Bölcsy), Chepay (Csépay), Dorog, Fekethe, Gyerghfy (Györgyfi), Halaz (Halász), Heghy (Hegyi), Kadar, Kereky, Kechy (Kécsy), Kouacz (Kovács), Keumez (Kőmez?), Layos, Letay, Molnos, Alaymereo (Olajmérő), Ethwes (Ötvös), Pethny, Soos, Zekel (Székely), Zylagh (Szilágyi).

În 1453, în timpul lui László al V-lea, espicopul din Oradea este confirmat în proprietatea lui din Cheşereu.

Recensământul din anul 1552 l-a numit pe Horváth Péter proprietarul lui Cheşereu. În acelaşi timp ca şi în Săcuieni şi Diosig, şi în Cheşereu s-a răspândit religia reformată. În 1560 întregul sat este deja de religie reformată. Primul preot reformat cunoscut a fost Laki Márton   numit în 1600. Reformaţii au avut şcoală bisericească din anul 1587.

La primul recensământ de taxe din 1552, înainte de pustiirea cauzată de turci, au fost înregistraţi în Cheşereu 44 de gospodării, în Târguşor doar 26, în Cherechiu 6.

În 1599 numele maghiari Baghi, Balogh, Boros, Beolchi (Bölcsi), Buza, Cheoghi (Csögi), Chengeri (Csengeri), Dayka, Dobos, Fekete, Gal, Georgy, Hegedws (Hegedűs), Hegy, Kis, Kochis (Kocsis), Kouachi (Kovácsi), Kozoros (Koszorús), Mako, Mester, Nagy, Negyvoelgy (Nagyvölgyi), Sas, Zabo (Szabó), Zathmary (Szathmáry), Zenthbarath (Szentbarát), Ziuos (Szívós?), Tholdy, Tolnay, Vnoka (Unoka), Vincze, Veoreos (Vörös) au fost menţionate.

Din numele de familie ale iobagilor din secolele XV-XVI lipsesc numele Sas , Lovas , Nyéki , Fürj şi Gábor, care aparţineau aceluiaşi grup arătând originea nobilă.

În prima parte a secolului 17-lea familia Fráter cumpără o proprietate în Cheşereu, ei fiind cei mai mari protectori ai religiei reformate, dăruind bisericii cupe şi clopote.

Aprodul cancelar din Ip şi Cheşereu Fráter István, a fost mai târziu căpitanul lui Bocskay din cetatea Sâniob până în 1605, între 1605-1629 judecător, în 1606 secretarul lui Bocskay. De la Bocskay a primit Şilindru şi Fancica (1605), de la Báthori Gábor Ciutelec, Rogoz şi Lunca Mărcuşului (1608), de la Bethlen Gábor Cheşereu cu pustiul Barát-Püspöki (1624) cu dreptul de a folosi prefixul Cheşereu. Deşi, Suselith (original Susalith) a avut deja satul ca zestră din căsătoria cu Horváth Ilona, dar familia Horváth s-au stins pe linia fiului astfel l-a primit de la voievod pentru serviciile lui. Casa, primită de la Bethlen Gábor, a fost şi ea parte din aceeaşi zestră.

Pethő Miklós şi soţia lui, "Susaki" Horváth Zsófia   sora lui Horváth Ilona, doamna Fráter István -, şi (Guthy) O rszág Borbála şi al treilea soţ a ei, Geszthy Ferenc au dăruit în 1634 acea farfurie din argint din care în 1804 biserica reformată a făcut o cupă de argint.

Bélmezei Fráter Pál II ., urmaşul lui Fráter István (care în 1654 a fost numit căpitan de haidu de Rákóczi György al II-lea şi a primit proprietatea Lunca Mărcuşului) a primit de la I-ul Rákóczi György venitul de zeciuială în 1631 şi s-a stabilit în Cheşereu cu soţia lui Barcsay Anna din Bârcia Mare originar din familia voievodului transilvănean.

Locuitorii satului au fost protejaţi de mlaştină de atacurile turcilor şi a curuţilor. Pe timpul prădării beiului din Gyula din 1573 satul a scăpat. În cursul campaniei din Săcuieni a lui paşa Szejdi din 1600 tot satul a fugit în mlaştina din Nagysziget.

În timp ce în 1552 (conform primului recensământ de taxă) Cheşereu a avut 44 de gospodării, după marele refugiu, în 1692 doar 8 locuitori au fost găsiţi de recensământ. În 1692 proprietarii sunt: Joannes Szakmari, Stepahnus Mincze (Wincze), Stephanus Kovacz, Georg Balogh, Gregorius Balogh, Michael Doka, Michael Szász, Joannes Sixai. În timpul stăpânirii turcilor şi după încetarea supunerii proprietarul lui Cheşereu a rămas Buday István vicecomite a judeţului Bihor, apoi conducător al curuţilor.

În 1715 coloniştii au plecat de la Cheşereu şi de la Váncsod la Öcsöd.

Conform recensământului din timpul lui Pragmatica Sanctio în 1715 au fost notaţi 19 jeleri şi familie obligaţi de plătirea taxei, iar în 1720 28 de familii de iobagi. Acest număr a fost aproximativ jumătatea locuitorilor din sat, deoarece nobilii cu proprietăţi mici nu plăteau taxă. Recensământul din 1720 a notat numele următorilor familii obligaţi de plătirea taxei: Sas, Szathmári, Nagy, Tót, Túri, Oláh, Vincze, Balajti, Szakács, Fekete, Sidó, Létai, Kovács, Barta, Balogh, Szabó, Kardos, Gábor, Ökör, Lénárt .

În 1755 parohia romano-catolică este reorganizată, după ce între 1740-1744 o capelă a fost construită. Un clopot făcut în anul 1743 este şi acum în turnul bisericii catolice.

Prima înregistrare a stării civile a bisericii reformate este din 1765, a bisericii catolice din 1773. Până în 1895 acestea sunt privite ca documente oficiale, de atunci numai starea civilă cetăţenească este oficială.

Conform recensământului între 1741-1776 următorii nobili au fost în Cheşereu: Balogh János, István şi Mihály; Csatári Gáspár, István, János, Károly şi Ferenc; Csordás István; Dávid Károly, György, Ferenc şi Mihály; Győri László; Kis György, Ferenc, László şi Sámuel; Nyéki János, István şi Mihály; Rétsei István; Surányi István, János şi Sámuel; Szabó István şi Sámuel; Szilágyi László .

Conform ordinului regal dat de Maria Teresia în 1767 a fost ţinut un recensământ pentru a clarifica relaţia dintre proprietar şi iobag, pentru regulile de taxă. Acestea au fost notate în documente numite Urbarium . În Urbarium din 1770 din Cheşereu au fost notate următorii proprietari: Buday László, Fráter László, Irinyi György, Gazsi Jánosné, Andrássy György, Buday Péterné, Goda Antal, Buday Ferenc, Pongrácz Gábor, Erős György, Józsa Miklós, Józsa István, Nagy Sándorné şi Sághy Mihály . Pe vremea aceea în sat au existat trei mori.

În 1784 la primul recensământ din Ungaria au fost înregistraţi: în 170 de case 215 de familii, în total 1031 de locuitori. Între bărbaţi erau 2 preoţi, 86 de nobili, 48 de ţărani, 37 urmaşi de ţăran sau cetăţean, 132 de jeleri, 38 alte.

Este aproape imposibil, ca Cheşereu a scăpat iarăşi de primejdie. Dar tradiţiile din Cheşereu nu au nici o urmă în astfel de amintiri. Dacă legenda refugiului de tătari pe Nagysziget nu este o astfel de amintire, care poate că este din timpul acesta şi nu din 1241...... Nu a fost păstrată nici amintirea bătăliei victorioase a lui Bocskay (1604). Tocmai aşa lipseşte răscoala lui Rákóczi Ferenc al II-lea şi faptul de a fi luat parte în lupta pentru liberatate din 1848.    a scris Márton Béla în monografia lui cu titlul Descierea lui Cheşereu (Debreţin 1943).

În 1800 reformaţii lărgesc biserica veche prin construirea părţii estice.

Recensământul din 1828 a notat 193 de rândaşi, printre care: 44 iobagi, 113 jeleri, 36 jeleri fără casă, 2 meseriaşi şi 1 negustor. După nume şi număr: 20 Gábor ; 15-15 Sass , Kiss és Szathmáry ; 10-10 Létai , Lovas , Vincze ; 7 Nagy ; 5 B. Nagy ; 6 Lengyel ; 5-5 Szilágyi , Kardos ; 4-4 Csorba , Balajti , Jakó , Szentmiklósi ; 3 Jánki , 2-2 Sztrankovich , Balás , Kovács , Juhász , Papp , Szakács , Váradi , Molnár , Király , Cser ; 1-1 Máthé , Für , Fürj , Nemes , Szűcs , Tóth , Ladányi , Orosz , Kopasz , Frank , Szegedi , Wallenstein , Balla , Katona , Munkácsi , Illyés , Fodor , Joger , Birkai , Szabó , Kosa , Rósa , Farkas , Medvés , Izrael , Salamon , Csorján , Törő , Jeremiás .

Se pare că în anii 1820 evreii s-au stabilit în Cheşereu, dovedit şi de recensământului din 1828 şi de recensământului evreilor din 1829, care menţionează în Cheşereu trei evrei: Lebli Isák, Burger Ferentz, Vallenstein Ferentz.

Juzul Fráter Ferenc s-a înrolat ca honved în revoluţia şi lupta pentru libertate din 1848-49.  Conform ordinului nr. 7 a şedinţei presbiteriumului reformat din 13. noiembrie 1848 Dorkó Miklós s-a înrolat de bunăvoie ca honved şi a decedat la bătălia din Becicherechu Mare. La cererea tatălui i se dă venitul pe anul întreg .

În 1849 reformaţii au dăruit un clopot pentru fabricarea unui tun. Locuitorii din Cheşereu au dat honvezilor 39 de cămăşi, 22 de pantofi, 8 cearşafuri şi 16 prosoape, şi 4 fonţi de material de către Újvári Nina şi Biri. Boronkay Ferenc (1821-1874) născut la Cheşereu originar din familie de nobili din judeţul Zemplén a fost căpitan de honved în lupta pentru liberatate, iar în 1867 a fost membrul societăţii de honved din judeţul Bihor. Conform documentelor bisericii reformate în 1849 holera s-a răspândit în aşa mare măsură încât în a doua parte a lunii iulie 122 de morţi au fost înmormântaţi.

În prima jumătate a secolului 19-lea familiile Nemess Ádám, Németh Albert, Fráter Lajos şi László, Kazinczy Viktor şi Sándor , Péchy şi Semsey sunt proprietari.

După lupta pentru libertate 40 din neamul Fráter au proprietate în Cheşereu.

În 1943 Márton Béla a scris:   Pe Kastélysziget a fost castelul Fráter, dar acesta a fost distrus deja de mult. Ni şte molozi şi numele kastély sunt dovezi că clădirea a existat.   Iar în 1854 Fényes Elek a scris despre  o rămăşiţă de castel înţepenită într-o insulă .

În 1854 Cheşereu are 2300 locuitori şi un hotar de 8000 iugari, din care   5000 i. ogor, 1500 i. fânat, 1000 i. păşune, 100 i. pădure, 110 i. vie, mlaştină, 3000 i. cota apelor, sau de două ori mai mult. Dintre acestea 1500 i. este teren a domnilor.

Biserica romano-catolică de astăzi a fost construită între 1831-1840 pe locul unei mori. Sub biserică este o criptă în care sunt înmormântaţi Hahóthi István preot decedat în 1806, şi Kraynikfalvi Kraynik Alajos decedat în 1878 care a dăruit terenul şi era proprietar din Debreţin şi Şimian rudă cu familia Kazinczy, şi în 1884 soţia lui Vajai Vay Júlia.

În timp ce Fényes Elek în 1850 menţionează 2300 de locuitori (care este numărul cel mai mare din Cheşereu cu toate că era epidemie de peştiş), în 1869 1490 de locuitori, în 1880 1229 de locuitori. Scăderea numărului de locuitori a fost cauzată de anexarea lui Kiskeserű la Şimian (pe locul lui sunt membrele Béresi-, Lovas-, Lajter- şi Szunyogh).

La începutul secolului 20-lea Márton Imre şi Sándor , Kuthy Károly şi contele Wangenheim Gyula au proprietăţi mai mari.

În 1913 Registrul de localităţi menţionează localitatea ca Érkeserű - acesta fiind baza pentru numele maghiar oficial de azi. Registrul menţionează câteva cătuni ca f ăcâ nd parte din Cheşereu: Buday-tag, Cigány-tanya, Fráter-tag, Komoróczy-tag, Nyárfás-tag, Ödön-tanya, Ördögh-tanya, Répás-tag, Wangenheim-tag .

Românii care au pătruns în sat pe 20 aprilie 1919, prima dată au numit satului " Chi şireu ", dar din 1920 este deja cunoscut sub numele de " Che şereu ".

Conform plăcii comemorative din biserica reformată aşezată în 1958 în primul război mondial au fost 65, în al doilea 22 decedaţi.

Pe 5 septembrie 1940 armata maghiară intră în comună dinpsre Şilindru, dar numai din 1943 se poate începe construirea primăriei, casei notarului şi monumentului Eroilor, deoarece românii cu plecarea lor din sat au luat şi suma adunată de-a lungul anilor. Abia s-a sfârşit construirea monumentului, când ruşii au trecut prin sat şi un soldat bătut de locuitori este înmormântat la monument. Monumentul există şi azi, deşi plăcile comemorative au dispărut de mult, totuşi în opinia publică a intrat ca monumentul soldatului rus.

Mlaştinile Văii Ierului au fost desecate în 1968-69. Din păcate, nu au obţinut declararea protejării lui Nagysziget din Cheşereu. Pescuitul ca primocupaţie a încetat, multe tradiţii şi obiceiuri  conservate  până atunci au dispărut. Cheşereu a devenit mai deschis spre lume din mai multe puncte de vedere, dar situaţia circulaţiei tot îl izolează, ca şi fosta mlaştină.

Străzi: Téglavető, Újsor, Kenderföld, Régi Újsor, Tökmata, Kis utca, Nagy utca, (Nemes)-Zug, Pernyés.

Istoria Cherechiului


Localiateta este prima dată menţionată în diplomă în 1220 pe nume de Kerequi.

De-a lungul istoriei numele lui s-a schimbat în felul următor: 1220   Kerequi ; 1262   Kereky ; 1279   Kerchi ; 1284   Kerek ; 1291-94   Kereky ; 1333   Eghazaskerequi ; 1454   Felsewkereky , Alsokereky ; 1479   Naghkereky , Kyskereky ; 1552   Kis Kereki ; 1692   Kis Kereki ; 1851   Kis-Kereki (Cherechiu).

În Regestrum Orădean din 1220 Pousa acuză pe un om numit Vnuka de arderea casei lui şi de o pagubă de 6 mărci.

În 1262 în comitatul Bihor au existat trei localităţi cu numele Kereki -Cherechiu: Tancs-Kereki, Nagy-Kereki şi Kis-Kereki.

Kiskereki este menţionat pe la sfârşitul secolului 13-lea ca Egyházaskereki. În secolele 14-15-lea Egyházaskereki şi Felsőkereki, apoi Nagykereki şi Kiskereki sunt menţionate împreună. În 1357 ei se despart definitiv.

Numele lui are originea în numele "kerek" sau "kerék. Pe timpul luptelor cu tătarii a fost un loc acoperit de pădure, dar care a fost defrişat pentru formarea păşunilor, ogoarelor şi terenurilor pentru casă. Fosta pădure a rămas numai în numele străzii Kiserdő (Pădure mică). Conform tradiţiei satul strămoşesc s-a aşezat pe insula (mai târziu pe aşa numita Telek, grădină de cânepă) formată de râul Kér, de aici vine numele Kis-kerek-i.

În secolul al XIII-lea Valea Ieurului este în proprietatea familiei Kereki, una dintre cele mai vechi familii de proprietari. În 1262 Kereki János cumpără de la ioanite cetăţile Adoni şi Vezendiu. În 1284 fiica lui János, văduva lui Vgrin din neamul Zaah încearcă să potolească rudele soţului ei despre cei 15 mărci şi 5 servitori primiţi pentru taxă de credinţă şi cadoul de logodnă.

În 1279 preotul Tamás este trimis la Iriny ca reprezentant al capitlului Oradiei.

În perioada între 1291-94 a avut trei proprietari: Kereki János, Gáll şi Mihály, care a însemnat trei sate, deorece toţi trei au plătit zeciuială papală separat. Prima dată János a plătit 86 de kepi ca zeciuială papală, după aceea 42, Gál a plătit 9 kepi, Mihály prima dată 34, după aceea 30 kepi. În 1311 aceste trei sate îşi denumesc vecinul ca fiind Cheşereu.

Gálospetri (Galoşpetreu) şi-a primit adjectivul Gál (Gallus în latină) de la un membru a familiei Kereki. Acesta este dovedit şi de faptul că în 1291 proprietar cu nume Gallus a fost înregistrat şi în Cherechiu şi în Petreu.

Felsőkereki a fost colonizat de familia Kereki, de-a lungul evului mediu a fost localitate individuală, iar pe la sfârşitul secolului al XIII-lea s-a separat de Cherechiu.

În 1302 Kereki János transcrie diploma din 1262 despre Adoni şi Vezendiu, iar în 1321 fii lui renunţă la Galoşpetreu. În 1325 János cel tânăr pierde Săcuienii contra neamului Gutkeled.

În 1333 el este menţioant pe numele Egyházaskereki, atunci având ca proprietari pe Tamás, István, Mihály şi Elek, fii lui Eleki Mihály

Între 1336-37 preotul Gábor plăteşte 5-5 gogolani ca zeciuială papală.

În 1357 sunt deja menţionate răzoarele Téglavető şi Nagyér.

În jurul anului 1440 în Cherechiu o biserică este construită pentru Sfânta Maria, iar pe vremea aceea în Cherechiu era deja o capelă.

În 1454 ne întâlnim cu nume maghiare ca şi Pechy, Syle, Sypos, Zemes, Zewke, Weg.

Religia reformată s-a răspândit în Cherechiu în 1530 în acelaşi timp ca şi în Săcuieni. Şcoala reformată a fost organizată deja din 1540. În 1576 deja exista o biserică reformată organizată. După răspândirea religiei reformate este probabil ca pe dealul Telek deja se afla o biserică, acesta este dovedit şi de urmele vizibile şi la începutul secolului 19-lea şi de bucăţile de cărămide găsite de atunci. Cea de a doua biserică din lemn a fost construită pe locul comunei noi. Această biserică slujeşte credincioşii timp de 50 de ani. Locuitorii din Véd şi Apáti au fugit în Cherechiu de atacurile turcilor. Pe timpul acesta a fost necesar prelungirea bisericii cu 9 metri.

În 1552 Cherechiu a fost alcătuit din 6 terenuri. Proprietarul a fost familia Kereki : László, János şi Péter cu 2-2 terenuri. După 1552 devine el proprietatea familiei Zólyom.

Nagykereki a fost distrus pe timpul luptelor turcilor, dar Kiskereki se menţine. Undeva în hotarul comunei se afla satul Nagy-Ér (Ierul mare), care s-a distrus pe vremea ocupării turcilor, deoarece recensământul din 1552 nu-l menţionează. Pe la sfârşitul secolului 13-lea satul Nagy-Ér a fost înregistrat ca prorietatea lui Péter, fiul lui Dorog.

La recensământul din 1599 sunt numiţi 11 locuitori, care în recensământul din 1692 (în 8 gospodării) nu sunt menţionate de loc, astfel într-un secol locuitorii s-a schimbat complet.

Original satul a fost pe locul răzorului numit " Bételek " (B-telek, Belső-telek, Régi telek), locuitorii s-au mutat pe teritoriul de astăzi din cauza turcilor (alţii cred că deja din timpul tătarilor), unde pădurea i-a asigurat adăpost şi protecţie.

În octombrie anului 1604 Bocskai István cu haiducii lui a învins trupele imperiale sub Cherechiu. Partea aceea a dealului unde soldaţii imperiali decedaţi au fost înmormântaţi se numeşte " Német temető " (Cimitir german).

În secolul al XVII-lea satul a fost numit  sat fiscal , care nu poate fi dăruit, şi poate fi properietate regală cu drept de sechestru doar în cazuri speciale. Astfel Szántó Ferenc proprietar din Târguşor a luat Cherechiul în amanet pentru 1000 de forinţi de la camera din Kosice.

În 1692 are 8 gospodării, proprietarii sunt: Stephanus Tivadar, Staphanus Pál, Andreas Csuka, Valentinus Szilaghy, Tompa Janos, Joannes Balogh, Joannes Szilagyi, Michael Aboni.

Numărul locuitorilor a crescut repede după alungarea turcilor. În 1715 au fost înregistraţi 14 iobagi obligaţi de taxă, iar în 1720 25 de iobagi. În Cherechiu şi în împrejurimi familiile contele Kevenhüller , Dietrichstein şi Stubenberg sunt proprietari.

În 1784 la 135 de gospodării au fost număraţi 729 de locuitori, proprietarii sunt urmaşii contelui Dietrichstein. Recensământul a înregistrat între bărbaţi 1 preot, 4 nobili, 68 de ţărani, 61 urmaşi de cetăţen sau ţăran şi 67 jeleri.

Biserica reformată de astăzi a fost construită între 1801-1802. Primele date ale stării civile ale bisericii reformate sunt din 1770. Cupa cea mai veche în proprietatea bisericii reformate este din 1600, iar clopotul mare de 6 chintali este din 1793.

În 1851 Fényes Elek menţionează pe contele Stubenberg ca proprietar al satului. Contele Stubenberg János a fost stăpânul lui Albiş, Săcuieni şi Cherechiu şi membrul curţii regale maghiare.

În 1851 numărul locuitorilor ajunge la o mie, dar în 1980 scade sub o mie, şi începând din 1994 tot scade numărul locuitorilor.

Părţile hotarului sunt: Farkaszug, Kisdaru-Nagydaru, Perjés, Lepedős, Tölgyfasziget, Hosszúsziget, Samusziget, Völgyes, Duttyán, Kiskerek-erdő, Nagykerek-erdő, Bételek, Varsaszeg-puszta, Horgas, Borz, Kenderföld, Móka, Nagyhalom, Kesjerét, Paragi, Paprét, Mogyorós, Szélfenék, Szartó, Szipagy, Miklai, egreskert, Kendereskert, Kis-szik, Kishalom, Öreghegy, Posa, Újhegy, Rozsamajos, Erdő .

Comuna Cherechiu

Sediul administraţiei locale se află la Cherechiu. Sate în administraţie: Cherechiu, Cheşereu, Târguşor. Pe lângă primar şi viceprimar, 11 consilieri, 9 funcţionari şi 1 angajat îndeplinesc sarcinile administrative ale comunei.Pe nivelul comunei două partide politice sunt prezente, o organizaţie pentru apărarea intereselor şi două organizaţii de tineret.
Postul de poliţie este în centrul comunei cu doi poliţişti angajaţi. Paza de noapte este asigurată în toate cele trei sate care aparţin comunei.În cele trei sate există cabinet medical, dar nu este medic local, deşi în Cheşereu este posiblitate de a asigura o locuinţă pentru acesta. În Cheşereu se găseşte şi o farmacie.

Go to top